top of page

FAMILIA

           Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile cu societatea și, de asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale. Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga sa personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor principii de viață.

 

                 

           În primii ani de viață copilul este dependent de membrii care formează familia, în special de părinți, fapt care reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viață deoarece acum sunt dobândite principalele motivații și deprinderi ale viitorului adult. Importanța acestora constă în capacitatea individului de a răspunde cerințelor sociale și în integrarea activă în viața societății din care face parte. Astfel, orice experiență de viață, orice reacție afectivă sau comportamentală vor fi resimțite în funcție de bazele oferite de familie.

 

           Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare, oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui. În familie copilul are parte de primele lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare.

 

           În cadrul familiei, copilul își însușește normele și valorile sociale devenind apt să relaționeze cu ceilalți membrii ai societății. În cadrul familiei, socializarea are patru componente: (1) normativă - prin care se transmit copilului principalele reguli și norme sociale; (2) cognitivă - copilul dobândește deprinderile și cunoștințele necesare formării ca adult; (3) creativă - copilul învață să gândească creativ pentru a se putea adapta noilor situații; (4)psihologică - pentru a relaționa cu persoanele foarte apropiate cât și cu alte persoane, este nevoie de dezvoltarea afectivității.

 

           Relația părinți-copii are o deosebită importanță atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât și în asigurarea unor condiții psihologice normale. Temelia bunei desfășurări a acestei relații constă în norme precise care corespund următoarelor obiective:

 

  • dragostea părintească concretizată în asigurarea protecției, securității și orientării copilului, în formarea unor aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere și siguranță din partea copilului , afecțiune și înțelegere din partea părinților;

  •  asigurarea unor raporturi relaționale, juste și echilibrate care se concretizează datorită modelelor de conduită adecvată oferită copiilor de către părinți deoarece calitățile și atitudinile lor au o influență formativă decisivă;

  • complementaritatea rolurilor parentale presupune ca părinții să formeze în raport cu copilul o unitate inseparabilă care-și împarte rolurile și sarcinile, care trebuie să se completeze reciproc astfel încât tatăl să reprezinte autoritatea supremă iar mama, afectivitatea căminului.

 

 

           Sentimentul de siguranță, pentru copil, se întemeiază pe sentimentul de a fi acceptat așa cum este și drept ceea ce este de către anturajul său imediat, dar mai cu seamă de către părinți iar pentru a se simți acceptat înseamnă mai înainte de orice a se simți iubit. Sentimentul de iubire nu poate fi pentru copil un sentiment abstract motiv pentru care dragostea trebuie să fie simțită de către copil, să fie exprimată prin acordarea unor satisfacții concrete. Dovada acestei iubiri constă în atât tandrețea părinților față de copil  cât și în calitatea hranei și a îngrijirilor, în gingășia contactelor sale cu mama, în duioșia micilor sale jocuri cu mama și tata. De asemenea, în timp, copilul va simți dragostea părinților și din bunăvoința ce i se arată, din bucuriile ce i se oferă, și, în special, din interesul pe care părinții îl acordă faptelor lui și din timpul pe care i-l consacră.

 

           Un copil nu se va simți iubit dacă nu are posibilitatea ca, la rândul lui, să exprime sentimente de afecțiune prin gesturi ca: se agață de gâtul mamei, povestește ceva, când îmbrățișează și sarută, oferă părinților o mâzgâlitură fără pretenții sau un desen frumos, ajută pe mama la pusul mesei sau pe tata la treaba din grădină dovedind astfel dorința de a contribui la bunăstarea familiei, de a participa prin aporturi reale la viața anturajului. Aceasta este modalitatea lui de a-și confirma apartenența la grup. 

 

           Este binecunoscut faptul că foarte mulți părinți își copleșesc copiii cu tot felul de cadouri în locul sentimentelor vizibile de duioșie. În această situație copilul trăiește intens sentimentul îndoielii de a fi iubit. El are nevoie să știe, să simtă că este un izvor de bucurie și de mulțumire pentru părinți, că sunt bucuroși că îl au și că reprezintă un element de fericire pentru cei apropiați. În caz contrar, dacă copilul simte că este în plus, dacă părinții îl minimalizează, îl neglijează și nu îi oferă ocazia de a-și da seama ce mult înseamnă pentru ei atunci vor apărea tulburări caracteriale în dezvoltarea personalității lui.

 

           După cum am precizat deja, dragostea părintească presupune încredere și siguranță, afecțiune și înțelegere din partea părinților. Cu alte cuvinte, dragostea părinților este un element securizant pentru copil. Atunci când acesta este lipsit de dragostea părintească el devine timid, instabil, interiorizat și complexat. Importanța prezenței familiei în viața copilului constă în faptul că acesta se identifică cu ei motic pentru care ei trebuie să fie atenți atât la ceea ce spun cât și la ceea ce fac deoarece eventualele divergențe sau neconcordanțe provoacă dezorientare și derută cu efecte negative asupra dezvoltării personalității copilului.

 

           Părinții, pe lângă sentimentul de securitate, sentimentul de iubire și acceptare, au câteva responsabilități față de copil necesare în procesul de creștere și educare:

  • asigurarea subzistenței și educației;

  • educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice în raport cu oportunitățile familiale și cu standardele sociale și culturale ale vieții;

  • dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacitășilor practice, cognitive, tehnice și sociale care au rolul de a facilita securitatea personală, și comportamentul autonom;

  • orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunitatea mai latgă, spre societate, în așa fel încât adolescentul (mai multe informații despre perioada de adolescență puteți citi aici ) să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții sociale care vor interveni în viața de adult.

 

Creat de Vieriu Răzvan

bottom of page