Personalitatea
Cum descopăr cine sunt?
Aptitudini
- latura instrumental operaţională a personalităţii-
Oamenii se deosebesc între ei după capacităţile, posibilităţile lor de acţiune. Aceleaşi activităţi practice, intelectuale, artistice sunt executate de diverşi indivizi la diverse niveluri calitative, cu o eficienţă mai mare sau mai mică, uneori foarte redusă. Aptitudinile constituie latura instrumentală şi executivă a personalităţii. Ele s-ar putea defini ca subsisteme sau sisteme operaţionale, superior dezvoltate, care mijlocesc performanţe supramedii în activitatea depusă. Ceea ce interesează e posibilitatea de a prevedea reuşita profesională. O aptitudine izolată nu poate asigura succesul într-o activitate profesională, pentru că îndeplinirea oricărei activităţi profesionale necesită conlucrarea unui grup de aptitudini. Aptitudinea profesională e complexă şi nu poate fi determinată de un singur factor. Fiecare din însuşirile necesare luate separat, reprezintă o aptitudine simplă, iar întregul grup de aptitudini simple de care e nevoie într-o activitate, formează o aptitudine complexă. E adevărat că aptitudinile se bazează pe anumite premise, predispoziţii ereditare, dar acestea se formează şi dezvoltă în cursul activităţii, în funcţie de mediu şi educaţie.
În afară de aptitudini, îndeplinirea cu succes a unei activităţi e condiţionată de cunoştinţe şi deprinderi, interese şi atitudini. Cunoştinţele şi deprinderile în lipsa aptitudinilor, asigură îndeplinirea activităţilor profesionale numai la un nivel mediu. Dacă, pe lângă cunoştinţe şi deprinderi, mai există şi aptitudini, atunci se obţin rezultate superioare în activitatea respectivă.
Reuşita profesională reprezintă o structură complexă în care, în afară de aptitudini, se includ interesele şi motivaţia. În anumite situaţii, aptitudinile ce sunt deficitare, pot fi compensate prin dezvoltarea într-un grad mai mare a altor însuşiri sau printr-o înclinaţie puternică pentru activitatea respectivă. Înclinaţia deosebită, statornică pentru o activitate asociată unei foarte bune dezvoltări ale aptitudinilor se transformă în vocaţie. O formă superioară de manifestare a aptitudinilor complexe e talentul. Iar forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor, care se manifestă într-o activitate creatoare de însemnătate istorică pentru viaţa societăţii, o constituie geniul.
Aptitudinile de care depinde succesul într-un mare număr de activităţi, se numesc aptitudini generale, iar aptitudinile speciale sunt cele cerute de domenii specifice de activitate.
Memoria
Memoria e o aptitudine de fixare, păstrare şi reproducere a diferite fapte şi noţiuni. Memoria mecanică se referă la memorarea de elemente în care înţelesul joacă un rol redus, iar memoria logică se referă la memorarea de elemente în cadrul cărora înţelesul are rolul principal.
Spiritul de observaţie
Aceasta e aptitudinea ce se bazează pe calităţile percepţiei şi înseamnă sesizarea cu uşurinţă a ceea ce e ascuns, într-un anumit context situaţional, dar are o însemnătate mare pentru activitatea profesională.
Atenţia
E capacitatea de orientare selectivă a conştiinţei între anumiţi stimuli. Ea a câştigat în importanţă în condiţiile moderne, unde activitatea de supraveghere şi control a numeroşi stimuli solicită din partea omului menţinerea continuă a unei atenţii “vigilente”.
Prin vigilenţă se înţelege menţinerea atenţiei în cazul unor semnale rare, de intensitate slabă, ce apar la intervale de timp imprevizibile. Există numeroase locuri de muncă în industria modernă unde activitatea profesională se reduce la supraveghere, calităţile atenţiei trecând pe primul plan.
Aptitudinile speciale
Aptitudinea tehnică sau mecanică include doi factori principali:aspectul de gândire tehnică, de înţelegere a mecanismelor şi dexteritatea manuală.
Aptitudinile psihomotorii privesc calităţile de motricitate, siguranţă şi stabilitatea mişcărilor, viteza şi precizia, dexteritatea manuală, timpul de reacţie, forţa musculară şi coordonarea între diferite membre şi organe de simţ. Importanţa acestor aptitudini se reduce pe măsura introducerii automatizării.
-aptitudinile senzoriale se disting, în funcţie de organele senzoriale, în: vizuale, auditive, kinestezice, tactile etc.
-aptitudinile speciale sunt specifice anumitor profesiuni, de exemplu: artistice, ştiinţifice, pedagogice;
-aptitudinile de organizare şi conducere.
Posibilitatea de compensare a aptitudinilor şi latura motivaţională a activităţii umane au constituit un ajutor preţios în combaterea exagerărilor psihotehnicii care consideră omul drept un mozaic de aptitudini.
Inteligenţa
Este dimensiunea personalității ce favorizează adaptarea conduitei intelectuale, practice sau sociale la situați noi (volumul de informații, rapiditatea cu care răspunde la unele întrebări sau cu care rezolvă anumite sarcini, soluții pe care le propune în anumite situații, modul în care își adaptează conduita în funcție de cerințele unor împrejurări).
În limbajul comun, inteligența e sinonima cu gândirea. Se spune despre un om că este inteligent dacă se descurcă în orice situațtie, dacă îi vin repede ideile, dacă e sclipitor în orice domeniu, dacă rezolvă cu maximă rapiditate situațiile problematice, etc. Nu toate aceste sintagme definesc conceptul psihologic de inteligență.
Au fost formulate o multitudine de teorii privitoare la inteligență, printre care:
-
teoria bifactorială a inteligenței;
-
teoria multifactorială a inteligenței;
-
teoria genetică;
-
teoria inteligențelor multiple;
-
teoria inteligenței emoționale.
E. Thorndicke identifică 3 tipuri de inteligență:
-
o inteligență abstractă sau conceptuală, caracterizată prin aptitudinea de a utiliza cuvintele și alte simboluri (scheme, formule, numere);
-
o inteligență socială, care se referă la capacitatea de a stabili relații umane, contacte sociale, de a întelege comportamentul celorlalți;
-
o inteligență practică, care presupune operarea eficientă cu aspectele concrete ale realității, cu obiectele materiale.
E. Thorndicke arată că la baza inteligenței se afla o serie de „abilități primare”:
- Comprehensiunea verbală: capacitatea de a întelege sensul cuvintelor;
- Fluența verbală: capacitatea de a se exprima rapid, de a rezolva anagrame, de a găsi rime;
- Factorul numeric: capacitatea de a socoti, de a lucra cu numere;
- Factorul spațial: capacitatea de a sesiza relațiile între formele spatiale, de a identifica forme prezentate in pozitii diferite;
- Factorul memorie: rapiditatea memorării, trăinicia păstrarii și fidelitatea reproducerii;
- Factorul percepție: spiritul de observație, sesizarea detaliilor, observarea asemănărilor și deosebirilor
- Factorul raționament: capacitatea de a găsi regula generală, de a formula o idee comună, etc.
Științific, inteligența se măsoară cu ajutorul coeficientului de inteligență (QI). Acesta e un raport între vârsta mintală (numărul de probe rezolvate dintr-un test de inteligență) și vârsta cronologică a subiectului. După o scară folosită azi în întreaga lume, oameniii pot fi grupați în funcție de QI astfel:
- 0-25 – idiot
- 25-50 – imbecil
- 50-70 – debil mintal
- 70-80 – intelect de limită
- 80-100 – normal
- 100-120 – superior
- 120-140 – excepțional
- Peste 140 - supradotat
Teoria inteligențelor multiple, introdusă de H. Gardner, susține că există șapte forme ale inteligenței:
-
lingvistică
-
muzicală
-
logica-matematică
-
spațială
-
kinestezică
-
intrapersonală
-
interpersonală
