Personalitatea

I. Abordarea psihanalitică a personalităţii (Sigmund  Freud)

            Teoria psihanalitică a fost elaborată la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, de către Sigmund Freud. Deși a stârnit multe controverse, totuși poate fi considerată cea mai complexă teorie, care a avut cea mai mare influență nu numai asupra dezvoltării psihologiei ci și asupra pedagogiei, medicinii, artei ș.a.m.d.

            Freud a fost medic neurolog și a încercat să găsească metode eficiente pentru a trata bolnavii care sufereau de diferite nevroze: isterie, fobii, anxietate etc. El a folosit la început hipnoza, iar apoi a inventat metoda asociației libere. Freud cerea pacienților să spună toate ideile care le veneau în minte, chiar dacă aceste idei păreau inutile, ciudate sau erau neplăcute. Analizând asociațiile verbale și visele bolnavilor, Freud a descoperit că acestea de multe ori reflectă dorințe sau anxietăți neconștientizate. Pornind de la aceste observații Freud a ajuns la descrierea componentelor personalității. În concepția sa personalitatea este compusă din trei parti: sinele (id), eul (ego) și supraeul (superego).

 

II. Abordarea psihometrică (factorială) a personalităţii (Gordon Allport,  Hans Eysenck,)

 

            Mulți psihologi susțin ca oamenii nu pot fi împărțiti în tipuri cum ar fi cele 4 tipuri temperamentale. Ei susțin că personalitatea este formată dintr-un anumit număr de dimensiuni (trăsături). Oamenii se deosebesc din punctul de vedere al intensității dimensiunilor cât și al modului în care sunt grupate (ierarhizate). Astfel de trăsături sunt inteligența, creativitatea, agresivitatea, stabilitatea emoționala ș.a.m.d. În continuare vom vorbi despre teoriile factoriale a lui Allport și Eysenck .

            G. Allport înțelege prin dimensiune sau trăsătura tendința de a reacționa asemănător în numeroase situații mai mult sau mai puțin asemănătoare.

Exemplu: dacă la cineva agresivitatea este o dimensiune (trasătura) dominantă, el va fi agresiv în familie, își va critica frecvent subalternii, se va certa cu vânzătoarea dacă i se pare că nu e servit cum ar trebui etc.

       H. Eysenck, utilizând de asemenea metoda analizei factoriale, a restrâns și mai mult numărul dimensiunilor. El, în urma cercetărilor realizate, a ajuns la concluzia că personalitatea poate fi descrisă cu ajutorul a două dimensiuni: extraversiunea - introversiunea și stabilitatea - instabilitatea emoțională sau neuroticismul.

            Noțiunile de extraversiune - introversiune au fost folosite prima dată de Jung. Această dimensiune indică măsura în care cineva se orientează spre lumea externă (extravertiții) sau spre interior, spre viața psihică (introvertiții). Persoanele puternic introvertite sunt mai reținute, mai puțin sociabile și comunicative. Cele extravertite sunt sociabile, comunicative, interesate de tot ce se întamplă în jur.

 

III. Abordarea fenomenologica a personalităţii (Carl Rogers)

 

             În centrul teoriei lui C. Rogers  despre personalitate se află ideea ca fiecare om are o nevoie (trebuință) înnăscută de autorealizare, de autoactualizare, adică de a-și valorifica potențialitățile și de a se dezvolta. Evenimentele vieții sunt evaluate prin raportarea lor la această trebuință. Evenimentele care ajută autoactualizarea sunt apreciate ca fiind pozitive, plăcute, cele care o împiedică sunt resimțite ca fiind neplăcute.

              O altă trebuință fundamentală a omului este necesitatea de a fi pretuiță de alte persoane. Prețuirea se poate manifesta prin dragoste, afecțiune, apreciere, respect.